Urmuz a facut furouri pentru barbatii si femeile care se simteau goi in fata destinului. Furori. Avea atacuri de panica inainte ca Tudor Arghezi sa ii publice lucrarile, il suna in toiul noptii rugandu-l sa nu le publice, de teama ca va fi descoperita "adevarata" lui profesie, cea de judecator. Viata lui era controlata de absurd, teama lui cea mai mare era absurdul existentei noastre dedicate unor profesii menite sa ne intretina, sa aiba grija de singura noastra posesie trecatoare, frica de trup fara suflet. A protestat atat de tare incat nu mai stim care e diferenta dintre viata si opera lui, o vezi daca vrei numai.

Dualitatea asta este de fapt cat se poate de actuala, dai din cap. Noi nu mai avem la ochi ochelari cu o lentila "tragic" si cu una "suicid", dar contrastul intre atat de multul timp pe care il petrecem incercand sa ne castigam existenta, si timpul in care vrem sa simtim ca nu trecem prin viata asta degeaba, ca facem ceea e conteaza de fapt pentru noi, este aici, si este, inca, absurd. Si cateodata ii simtitm tragicul. 

Urmuza e cea mai tare, inchide ochii ca sa vezi cum iti creste mustata. Isi asuma acest absurd cu zambetul pe buze, ii rade in fata, pentru ca isi asuma tragicul si se bucura de opusul pe care altfel, nu l-ar intelege, ori aprecia. Lumea interioara, pe care o crestem si ingrijim in mod constient, este ceva asumat din ce in ce mai mult de noi. Valorile calde, caloriferul nostru. Poate ca absurdul generatiei nostre este un optimism absurd ca vom trai facand ce ne place, exceland, in pace. 

P.S. Repet, linia dintre ce ai citit si realitate exista doar la insitentele dvs. Dana Berghes este Sora Treispe si Urmuza, si inchide ochii sa vezi.