"Cum ar fi să trăiesc timp de 24 de ore în pielea tatălui meu? 

Nu ştiu dacă m-ar interesa o astfel de experienţă... 

Nu, sunt piei care mă înfricoşează. Nu-mi place ideea de a încerca pielea bunicului sau a străbunicului meu. Familia este oricum un fel de piele şi într-un fel sau altul am şi trecut deja prin toate pieile strămoşilor mei." 

"Fără îndoială, cuvîntul rău este considerat un soi rău sau o poamă rea. Mai ales din cauza caracterului său lipicios. Cînd te încrucişezi cu el pe stradă e capabil să sară pe tine, să se multiplice şi să se ţină scai de celelalte cuvinte cu care te plimbi: de cuvîntul sînge, de cuvîntul părere, de cuvîntul inimă, de cuvîntul moarte. De aici şi expresiile „a-ţi face sînge rău’’, sau „cu părere de rău”, sau „a murit de inimă rea’’, sau „mi-e rău de mor’’. Culmea este că uneori cuvîntul rău se lipeşte şi de cuvîntul bun, şi atunci spunem „rău cu rău dar mai rău fără rău”. [...]

Cuvîntul rău este un celibatar înrăit deşi e rău de muscă. Cel mai mult işi doreşte să-şi găsească un partener metafizic durabil, eventual să trăiască în armonie cu contrarul său, de exemplu cu cuvîntul bine. [...]

Lumea cea rea spune că împerecherea lor este imposibilă, chiar de rău augur. Pînă şi între cuvîntul destul şi cuvîntul încă relaţiile par mai naturale decît între rău şi bine. Si totuşi, între rău şi bine atracţia este mult prea puternică.

— Lasă că o scoatem noi la capăt, spune cuvîntul rău ori de cîte ori pleacă la drum cu cuvîntul bine. Măcar, de bine de rău, nu vom fi singuri.

— Asta e, tot e bine că încercăm, spune și cuvîntul bine. În viață trebuie încercat imposibilul, nu e nimic rău în asta, dimpotrivă. Tot răul spre bine."

"—Dumneavoastră cine sunteţi? 

—Eu sunt cuvîntul tăcere. 

—Cine? 

—Tăcere, cuvîntul tăcere. 

— Nu aud nimic. Vorbiţi ceva mai tare. 

— AM SPUS CĂ SUNT CUVÎNTUL TĂCERE. 

— Tot nu aud nimic. Parcă n-aţi avea gură. Nu puteţi vorbi puţin mai tare? 

— Totuşi, nu e normal să-i cereţi cuvîntului tăcere să-şi scuipe plămînii şi să-şi urle numele. 

— Şi de locuit unde locuiţi? 

— Locuiesc în urechea celorlalte cuvinte. 

— Deci sunteți o metaforă. 

— Nu, sunt un aparat sonor de developat. Datorită mie celelalte sunete devin audibile. După cum vedeţi, hrănesc comunicarea. Ocup un spaţiu-cheie, găsiţi în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre gînduri. Sunt însă de o natură modestă, îmi asum fărîmiţarea infinită în interiorul limbajul articulat."