Mirror, Mirror, who am I?
Gabriela Stoica
Galeria Meru, Iași
19 decembrie 2015 - 19 februarie 2016
Colaboratori:
Johann Merrich / Iustin Surpanelu / Saizu Marian / Titus Ivan
În 2008, psihologul italian Giovanni Caputo realizează un studiu fenomenologic de disociere conștientă a identității publicat mai târziu în Jurnalul Perceptual and Motor Skills - “Apparitional experiences of new faces and dissociation of self-identity during mirror gazing” 2010. Experimentul a fost efectuat pe 50 de subiecți care nu au mai participat până atunci la un studiu psihologic. Sub intensitatea slabă a luminii, fiecare participant a fost instruit să-și privească fața constant, pe o durată de 10 minute, în particular ochii, nasul și buzele. În mai puțin de un minut de privit în oglindă, observatorul a început să experimenteze trei tipuri de efecte vizuale, experiențele fiind individuale: deformări ciudate ale feței; și/sau apariția altei fețe în locul propriului chip persoane cunoscute, fețe arhetip, ființe fantastice, monștri; schimbări de intensitate a luminii, schimbări cromatice. Fiecare viziune succesivă a durat câteva secunde, totul revenind la normal.
Psihologul denumește această experiență aparițională: “disociere conștientă a identității” sau o descrie ca pe o “călatorie în subconștient” proiectată dincolo de oglindă. Fenomenul ar putea fi argumentat de asemenea printr-o serie de considerente ce țin de mecanismul de percepere sau sistemul de interpretare, cum ar fi expunerea prelungită la stimuli în câmpul periferic de vedere - dislocarea legăturii multi-senzoriale dintre vizual și reprezentarea corporală; efectul Troxler - o iluzie optică ce afectează percepția vizuală; principiul Gestalt - tendința de a găsi similarități vizuale; iluminarea slabă care poate să inducă auto-hipnoza; modalitatea prin care stocăm informații, imagini și fețe sau proiectarea conținutului inconștient. Disocierea devine conștientă în momentul în care subiectul și-a pierdut propria identitate percepând fețe noi, ca și cum ar fi fost privit de un Celălalt, din interiorul sau din spatele oglinzii, în timp ce pacienții cu diferite boli disociative percep aceste iluzii ca fiind reale sau petrec ore în fața acesteia unde performează “operații cosmetice mentale”.
Studiile despre oglindă arată că după vârsta de trei ani, oamenii sunt complet capabili să identifice imaginea reflectată ca o imagine a sinelui în locul unei alte persoane. În 1951 psihanalistul francez Jaques Lacan descrie identificarea cu duplicatul ca fiind o structură permanentă a subiectivității captivă în propria imagine sau formarea sinelui - “Stadiul oglinzii”. În eseul "The Child's Relations with Others", Merleau Ponty scrie despre expunerea unei dimensiuni exterioare a individului și conștientizarea acestuia că există într-un spațiu intersubiectiv. El sugerează că acesta ar fi rolul cel mai important al oglinzii pe lângă simpla identificare cu imaginea proiectată. "Sunt expus și vizibil celorlați. [...] Mă confrunt cu apariția pe care o prezint celorlalți. De fapt nu doar că mă percep așa cum ceilalți mă percep, ci de asemenea ca și cum aș fi un altul. Adopt o perspectivă de alienare asupra mea" (Merleau Ponty, 1964). Oglinda facilitează alienarea subiectului în propriul dublaj. Subiectul devine un spectator când iși recunoaște propria imagine, văzându-se pe sine, se percepe ca și când Celălalt l-ar vedea.
Proiectul artistic “Mirror, Mirror, who am I?” propune o serie de experiențe fenomenologice de alienare sau disociere a individului în fața propriei imagini reflectate prin intermediul oglinzii, element care nu produce doar un eveniment sau o piesă de teatru de auto-conștientizare, ci explorează și chestionează limitele subiectului încurajându-l într-un dialog cu el insuși.
Gabriela Stoica
Psihologul denumește această experiență aparițională: “disociere conștientă a identității” sau o descrie ca pe o “călatorie în subconștient” proiectată dincolo de oglindă. Fenomenul ar putea fi argumentat de asemenea printr-o serie de considerente ce țin de mecanismul de percepere sau sistemul de interpretare, cum ar fi expunerea prelungită la stimuli în câmpul periferic de vedere - dislocarea legăturii multi-senzoriale dintre vizual și reprezentarea corporală; efectul Troxler - o iluzie optică ce afectează percepția vizuală; principiul Gestalt - tendința de a găsi similarități vizuale; iluminarea slabă care poate să inducă auto-hipnoza; modalitatea prin care stocăm informații, imagini și fețe sau proiectarea conținutului inconștient. Disocierea devine conștientă în momentul în care subiectul și-a pierdut propria identitate percepând fețe noi, ca și cum ar fi fost privit de un Celălalt, din interiorul sau din spatele oglinzii, în timp ce pacienții cu diferite boli disociative percep aceste iluzii ca fiind reale sau petrec ore în fața acesteia unde performează “operații cosmetice mentale”.
Studiile despre oglindă arată că după vârsta de trei ani, oamenii sunt complet capabili să identifice imaginea reflectată ca o imagine a sinelui în locul unei alte persoane. În 1951 psihanalistul francez Jaques Lacan descrie identificarea cu duplicatul ca fiind o structură permanentă a subiectivității captivă în propria imagine sau formarea sinelui - “Stadiul oglinzii”. În eseul "The Child's Relations with Others", Merleau Ponty scrie despre expunerea unei dimensiuni exterioare a individului și conștientizarea acestuia că există într-un spațiu intersubiectiv. El sugerează că acesta ar fi rolul cel mai important al oglinzii pe lângă simpla identificare cu imaginea proiectată. "Sunt expus și vizibil celorlați. [...] Mă confrunt cu apariția pe care o prezint celorlalți. De fapt nu doar că mă percep așa cum ceilalți mă percep, ci de asemenea ca și cum aș fi un altul. Adopt o perspectivă de alienare asupra mea" (Merleau Ponty, 1964). Oglinda facilitează alienarea subiectului în propriul dublaj. Subiectul devine un spectator când iși recunoaște propria imagine, văzându-se pe sine, se percepe ca și când Celălalt l-ar vedea.
Proiectul artistic “Mirror, Mirror, who am I?” propune o serie de experiențe fenomenologice de alienare sau disociere a individului în fața propriei imagini reflectate prin intermediul oglinzii, element care nu produce doar un eveniment sau o piesă de teatru de auto-conștientizare, ci explorează și chestionează limitele subiectului încurajându-l într-un dialog cu el insuși.
Gabriela Stoica
